Născut la Cluj imediat după Primul Război Mondial, pe vremea României Mari, Nicolae Enescu fusese educat de părinṭii săi intelectuali „cu reguli”, „cu clişee”, dar căpătase formaṭie culturală de cea mai bună calitate. Trăindu-şi în mediul clujean copilăria şi adolescenṭa, venirea în capitală cu ocazia înscrierii la Facultatea de Arhitectură l-a făcut să privească la început atmosfera Bucureştiului „la rece”, cu ochii cuiva din afară. Rememorând-o, ne oferă astfel o descriere lucidă şi în acelaşi timp încântătoare a Bucureştiului pe care mulṭi dintre noi nici nu îl mai observă. Arhitectul Nicolae Enescu nu uită să adauge în povestire etapa integrării sale în acest „creuzet” – care avea să îi devină atât de familiar -, curând după venirea sa de dincolo de munṭi.
„Fraţii mei mai mari – am avut trei fraţi – s-au născut înainte de război, eu m-am născut după război, adică eu sunt episod postbelic, m-am născut în Transilvania unită cu România. Perioada liceană am făcut-o la Cluj şi pe urmă a urmat perioada Facultatea de Arhitectură care a fost foarte interesantă, fiindcă a coincis şi cu contactul între un tânăr format într-o provincie românească cu capitala şi ăsta e un lucru foarte interesant, că ardelenii aveau – şi poate mai au – această reţinere faţă de Bucureşti şi faţă de munteni: sunt „Mitici„, nu poţi să te bazezi pe ei, nu sunt punctuali – şi aicea au dreptate – şi aşa mai departe.

Pentru mine contactul cu Bucureştiul a fost fermecător! Eu iubesc efectiv Bucureştiul de când am venit acolo. S-a întâmplat să fie şi într-o toamnă frumoasă şi Bucureştiul în septembrie şi octombrie este foarte frumos. Şi contactul cu viaţa teribilă care era a capitalei, care se deosebea foarte mult de viaţa aşezată, ordonată, plină de restricţii, de clişee de comportament, de morală, dintr-odată a căpătat cu totul altă dimensiune: străzile circulate, foiala, după-masa pe Calea Victoriei care era blocată şi maşinile nu puteau trece decât la pas, defilând prin faţa cafenelelor Capşa, Café de la Paix,  şi aşa mai departe. Plus că mai exista viaţa culturală care era foarte interesantă, de alt ordin decât cele din provincie. Acuma, noi în Cluj am avut, am beneficiat de nişte instituţii culturale foarte bune, adică era o Operă foarte bună care era făcută de oameni care făcuseră studii în zona germană. […] Repertoriul atunci l-am găsit cu mult mai interesant decât repertoriul bucureştean, fiindcă includea mai multă muzică germană. […] De altfel, foarte mulţi cântăreţi de la Cluj au venit la Bucureşti: Ştefănescu Goangă, a fost Spătaru, a fost marele cântăreţ de operetă Dacian. […] Şi tot ce se făcea, oarecum era patronat de instituţiile universitare. Institutul de Lingvistică unde se pregăteau dicţionare, era patronat de Sextil Puşcariu, de rectorul Universităţii; Institutul de Istorie a Transilvaniei era patronat de profesorii mari de la istorie şi aşa mai departe. La Bucureşti lucrul ăsta era puţin diferit: galerii, conferinţe la Ateneu, conferinţe la „Fundaţiile Regale`; atunci am putut să-l ascult pe Ionel Jianu, pe Comarnescu, să mergem la cursuri de-ale lui Iorga – asta ca un fapt spontan.
Ce-am mai descoperit la Bucureşti a fost spiritul ăsta care era puţin diferit, care se apropie mai mult de spiritul mediteranean: viaţa de noapte, siesta de după-masă când era prea cald şi atuncea viaţa începea la 6-7, se termina târziu, tot comerţul stradal care era teribil de activ, fiecare cafenea sau cârciumioară avea mesele pe trotuar unde se stătea până târziu seara, unde se mânca foarte bine, unde se mânca foarte ieftin, unde… cum să spun, găseai un contact uman care se perpetua şi noaptea, spre deosebire de viaţa ardelenească care seara se închidea într-un anumit… Nu că nu exista; existau baruri, restaurante, dar frecventarea era limitată şi aşa mai departe, adică nu participa toată lumea. Aici, în Bucureşti, participa toată lumea. Ieşeai pe stradă, întâlneai lume, puteai să faci orice în câteva minute. Am descoperit şi faţa mondenă a vieţii europene, care acolo era mai limitată.
Ca să vă dau un exemplu: profesorii noştri care se plimbau pe acel Corso din oraşul Cluj, care este Piaţa Catedralei Sf. Mihai şi era un Corso al românilor pe două laturi şi Corso al ungurilor pe două laturi, că se ignorau puţin, vorbesc, marea populaţie se ignora puţin. Ei mergeau pe drumul lor, intrau în localurile lor, românii mergeau în localul, în localurile şi pe un teritoriul anumit al lor şi un teritoriu spiritual. Aici am văzut ce înseamnă o viaţă îmbelşugată în sensul exact al cuvântului, adică o eleganţă, o paletă, un fel de a manifesta, maşini extraordinar de frumoase, un etalaj al bunăstării, un etalaj al… poziţiei sociale. Cluburile de la lac, pe care eu le-am descoperit ca sportiv, făcând sport la lac, am întâlnit generaţiile mari care frecventau acele cluburi, Metropola, AMA [Asociaţia Magistraţilor şi Avocaţilor], Aviaţie şi Marină, adică cluburi care erau unul lângă altul şi aveau fiecare o formă de manifestare, care era o manifestare socială. Ăsta a fost pentru mine un lucru foarte surprinzător şi nu surprinzător în rău, ci în bine, adică acolo am văzut oameni care vorbeau frumos, care erau politicoşi, cu umor, nu cu ştaif cum erau de exemplu foarte mulţi profesori de la noi de la Cluj, care vorbeau cu anumit ştaif. Nu pot să zic că erau în afară de epocă, adică se întâlneau şi spuneau: „Cu plecăciune!„, e o formulă arhaică, adică se salutau ceremonios cu cucoanele la braţ şi se opreau, dădeau din cap şi „Cu plecăciune!„ sau spuneau două vorbe şi cu asta s-a terminat. Exista o latinitate evidentă care mie mi-a plăcut. […]
Fiecare colţ de stradă era o formă de spirit, o manifestare de spirit. Cea mai mică vorbă, uşurinţa cu care intrai în contact, care în Ardeal nu era aşa evidentă, dar în Bucureşti am găsit-o foarte clar, chiar dacă de multe ori eram contrariat. Adică, îmi dădeam întâlnire cu prietenii mei bucureşteni care nu veneau la rendez-vous şi evident că eu mă supăram, că o consideram o nepoliteţe faţă de mine. Nu era nepoliteţe, era un fel de brambureală, cum să spun, interioară, făcută cu nonşalanţă şi cu eleganţă câteodată. Adică ai venit, da, adică te-ai dus la întâlnire aşa, cu aerul că „Ce, eşti prost?! Te-ai dus la întâlnire?!„… Nu mă puteam supăra pentru treaba asta.

În plus că aici Bucureştiul era un creuzet. Venea atâta lume din toate părţile, încât la mijloc era o fermentaţie, o fierbere permanentă: contacte diverse, păreri care veneau… Presă extraordinară care nu era pe tipul presei provinciale; ziarul, cum să spun, era [de exemplu ziarul] naţional-ţărănesc şi atuncea înjura pe liberali şi lăuda tot ce-au făcut ţărăniştii, şi invers. În Bucureşti, tot scandalul de presă sau toată foiala de presă era o foială foarte interesantă, adică aveai o selecţie posibilă foarte mare!
Eu m-am ataşat de Bucureşti şi, deşi mi s-a oferit în ´66 să mă duc la Cluj ca profesor la Facultatea de Arhitectură care se înfiinţase acolo, după o chibzuială de o săptămână, am refuzat acest lucru. Adică mie mi-ar fi lipsit Bucureştiul ca stare de spirit, ca stil de idei, ca formă de exprimare [atât de] diferită; adică nu era tipizat, nu era clişeizat, şablonat, felul de a te exprima sau… poziţiile radicale pe care le lua ardeleanul, în Bucureşti erau mai flexibile, adică această flexibilitate este a epocii moderne. Bucureştiul a intrat în modernitate cu mult mai repede decât au intrat celelalte oraşe ale ţării, lucrul l-am constatat mergând şi la Iaşi şi la Cluj, chiar revenind la Cluj, ulterior mi-am dat seama că modernitatea Bucureştiului era incomparabil alta.

Pe urmă a [mai] fost un lucru foarte interesant: eu am picat în Bucureşti într-un moment de încă controversă posibilă pe tărâm cultural, care mai târziu a fost restrâns prin factorul politic care se impunea. Modelele deveneau Germania şi Italia, mai târziu modelul a devenit Rusia şi stalinismul, dar eu am prins încă în Bucureşti confruntarea dintre avangardă şi conservatorism şi, în speţă, dacă în celelalte domenii nu pot să spun cu atâta exactitate, în domeniul arhitecturii poziţiile erau foarte clare. Arhitectura oficială, sprijinită, arhitectura de stat, era clişeu clasic; tot ce  s-a făcut în epoca avangardei, care a existat în arhitectură, arhitectura modernă, Bulevardul Brătianu care este modern, făcut între ´29-´38, în şapte ani, opt ani de zile, s-a construit un bulevard modern, lat, nu numai lat, dar cu o arhitectură pe care alte ţări europene nu au avut-o la vremea asta. Am vorbit cu arhitecţi englezi care erau uimiţi că într-o anumită porţiune a oraşului, avangarda de arhitectură s-a manifestat aşa de interesant şi deodată. [Mai erau] şi conservatorii care, cu timpul, câştigau teren, fiindcă erau epuraṭi din punct de vedere politic; comanda de stat, cenzura care exista, cenzura în timpul lui Carol al II-lea exista deci; şi mimetismul oamenilor […] care se duceau către mişcarea de dreapta, deci către mişcarea contrară mişcării internaţionaliste sau universaliste a culturii şi a picturii şi aşa mai departe.”
Sursa: Rador