Valeriu Nicolae, coordonator al unui proiect prin care a ajutat sute de copii din cartierul Ferentari din Bucuresti, a publicat un text tulburator in care relateaza cum a fost „invins” de primarul PSD al Sectorului 5, Daniel Florea.
Nicolae derula in Scoala 136 din Ferentari un proiect prin care sute de copii din familii nevoiase, in special rome, din cartierul ferentari au fost ajutati de voluntari sa invete sau sa treaca peste problemele grele cu care se confruntau zilnic, precum lipsa de hrana. Nicolae a fost dat afara din acest spatiu de Primaria Sectorului 5, sub pretextul ca ale ONG-uri se vor ocupa de acesi copii. Nicolae a gasit motivul acestei decizii scandaloase: primarului PSD al Sectorului 5, Daniel Florea, ii este teama ca Valeriu Nicolae ar putea candida la primarie.

Cel mai greu a fost sa am rabdare.

Am avut rabdare cu profesori oribili, cu femeile de serviciu, cu paznici, cu parinti dependenti de droguri, cu idioti agresivi si mame abuzate si incapabile sa vada dincolo de interesul lor imediat. Cu doua directoare de scoala care nu au nimic, dar nimic de a face cu a fi profesor sau cu pasiunea de a ajuta copii. In plus, pline de ifose, de parca ar fi fost reincarnarea lui Socrates in Ferentari si eu le eram dator cu vesnica recunostinta.
Am avut rabdare cu tot felul de oameni. Am raspuns la mii de mesaje, am fost la sute de intalniri. A trebuit nu rar sa primesc zambind tot felul de gunoaie menajere pe post de ajutor. Am sortat prin perechi de chiloti murdari si am vomitat o data de la mirosul unei perechi de bocanci intr-o stare de putreziciune avansata „donata” pentru copii.
Am functionat ca ambulanta, am stat prin spitale de urgenta si prin saloane. Am pus usi, am carat zeci, daca nu sute, de lucruri – de la saltele pana la frigidere – pe scari pline de oameni care isi trageau in vena si cu sobolani alergandu-mi printre picioare.
M-am rugat de dentisti, de medici, de opticieni, de instalatori, de ginecologi, de patroni de magazine, de corporatisti si de oricine a trebuit pentru a reusi sa ajutam cat mai bine. Am fost dupa mame pe centura ca sa-mi semneze acte si prin puscarii, numai pentru a satisface nevoile cretine ale unei administratii oribile. Si ca mine au fost mai multi.
A trebuit sa stau langa Vanghelie de cateva ori, caci primaria isi dorea sa se dea mare cu ceea ce faceam noi, desi ei nu ne ajutau cu nimic. Am fost bagat intr-un porbagaj de clanul Stoaca la intimidare. Am primit zeci de amenintari de la tot felul de mafioti, de la Partida Romilor sau de la drogati, pentru ca ceea ce faceam noi le ameninta „afacerea”.
Paduchi, sosete dihori, curatat de apartamente si WC-uri absolut infecte, certuri cu parinti pentru a duce copiii la scoala, facut acte, certat cu asistenta sociala, aceptat sa fiu umilit de tot felul de functionari publici, rabdare iarasi atunci cand am fost furat de copii.
Cateva zeci de mii de ore in ultimii zece ani, zeci de mii de euro cheltuiti din banii proprii. Am fost acuzat de tot felul de marlani care habar nu aveau ca ceea ce faceam eu era nu numai voluntar, dar si cu banii mei, ca as avea nu stiu ce interes. Ca vreau imagine si nimic altceva. Sunt din 2007 prin Ferentari si pana in 2012 nu am spus nimic despre ceea ce faceam acolo in timpul meu liber. Am hotarat ca e mai important sa aduc cat mai multi oameni sa ne ajute si sa trec peste reticenta mea vizavi de a discuta despre ceea ce faceam. Am refuzat zeci de cereri de la televiziuni sa vina sa faca reportaje despre ceea ce faceam in Ferentari.
Recent, primarul Sectorului 5, a decis ca sunt o amenintare pentru el. S-a folosit de o organizatie GAL unde sunt si cateva ONG-uri cunoscute. A preluat controlul, a numit ca directoare o trestie si a hotarat ca ne vor opri din a face voluntariat.

Cand am scris asta, mi-au sarit pana si organizatiile pe care le consideram decente World Vision si Salvati Copiii in cap. Ca nu am dreptate, ca nu asta se urmareste si ca o sa faca si o sa dreaga si ca daca se intampla asa ceva ei se vor retrage. La fel au spus si cei de la Fundatia Estuar. Acum doua zile a devenit clar ca am avut dreptate. Nici pana acum nu exista o pozitie oficiala a organizatiilor in cauza. La mijloc, e drept, sunt 4.000.000 de euro. Primaria a dat deja 2.000.000 de lei GAL-ului printr-o decizie care e tipica mafiotilor din PSD. Am lucrat pentru World Vision in trecut – senzatia de dezamagire/greata pe care o am este greu de pus pe hartie.
Am primit sute de sfaturi despre ceea ce ar trebui sa fac. Unde ar trebui sa inchiriez si cum si ce activitati si cu cine. M-a sunat Mihaela, ea s-a ocupat de Clubul de la 136 cativa ani, si mi-a plans in telefon ca a vazut o poza publicata de Rodica cu sala unde am inceput golita pentru a face loc GAL-ului. Mi-am reamintit cum un nesimtit din GAL mi-a spus ca si el munceste la fel ca mine, numai ca nu-si face publicitate. I-am spus ca el e platit sa faca asta pe un salariu din bani publici si ca ultima versiune de MAC pe care il folosea tot din banii care ar trebui sa ajute copiii costa cam de sase ori mai mult decat un calculator normal.
Si brusc am simtit ca nu mai pot.
Primesc cel putin zece telefoane cu nevoi urgente din ghetou pe saptamana. Azi de la M, care e tare bolnava si ii trebuie medicamente si mama Rebecai nou venita din puscarie care are nevoie de serviciu si de usa, ca ii intra sobolanii in casa.
Am obosit. Nu am chef sa mai conving pe nimeni de nimic. E absurd sa ne rugam noi de primarie si de scoala sa facem ceva pentru care ei ar trebui sa ne roage pe noi sa facem.
Nu am mai avut mai mult de cinci-sase weekenduri libere pe an de multi, multi ani. M-am obisnuit sa inghit tot felul de tampenii numai pentru ca interesul copiilor era cel mai important.
Sunt sute de copii, adolescenti, tineri si adulti care ma saluta cu drag in una dintre zonele cele mai nenorocite din Ferentari. Am avut satisfactii enorme vazand copii care pareau a nu avea nicio sansa transformandu-se in tineri normali.
In ultimii doi – trei ani am fost cateva zeci bune de voluntari care venim in Ferentari in fiecare weekend. Faptul ca am cunoscut sute de oameni foarte buni care au venit sa faca teme, sa se joace sau sa ajute unii dintre cei mai napastuiti copii din Bucuresti este cel mai bun lucru care mi s-a intamplat.
E foarte, foarte fain sa vezi in fiecare saptamana 80 -100 de copii care vin sa faca teme si sa invete. Sa poti, cu ajutorul unor oameni care te fac mai bun, care te inspira, sa-i imbraci mai bine, sa le dai sa manance bine, sa-i sarbatoresti, sa-i recompensezi pentru lucrurile bune pe care le fac.
Mi se rupe inima ca nu mai pot sa fac asta la Scoala 136. O sa o fac la o scara mult mai mica la mine acasa, asa cum am inceput acum vreo 10 ani. Nu cred ca o sa mai pot sa fac ceea ce am facut. As vrea sa pot dar simt ca ceva s-a frant in mine si nu sunt sigur ca ma pot repara, oricat de mult as incerca.